Paradoxul energetic: hidrocentrale și reactoare nucleare ieftine, facturi scumpe pentru români
România deține hidrocentrale și reactoare nucleare care pot produce electricitate la costuri relativ reduse, însă acest avantaj nu ajunge automat în facturile consumatorilor. Explicația, susține președintele Asociației Energia Inteligentă, Dumitru Chisăliță, ține de felul în care a fost reorganizată producția de electricitate: companiile au fost separate pe forme de energie și puse să concureze pe o piață în care energia scumpă poate stabili prețul inclusiv pentru cea ieftină.
Restructurarea fostului sistem integrat s-a făcut în etape, iar reorganizarea CONEL din anul 2000 a consacrat separarea activităților în societăți independente. Producția hidro și cea termo au fost organizate în companii cu interese comerciale proprii. Într-un portofoliu integrat, hidrocentralele, centralele nucleare și termocentralele pot avea roluri complementare: unele produc constant, altele răspund rapid variațiilor de consum, iar altele asigură energia când celelalte surse nu ajung. Costurile lor diferite ar putea fi gestionate împreună, iar contractele de vânzare ar putea reflecta costul și riscul întregului portofoliu.
Prin fragmentare, complementaritatea tehnică a fost însoțită de o separare a intereselor economice. Fiecare companie urmărește propriile venituri, profit și investiții. Interesul comercial al producătorului de energie ieftină nu este să reducă prețul întregului sistem, ci să obțină cel mai bun preț pentru energia sa. De aici apare problema concurenței între forme de energie cu structuri de cost fundamental diferite. O hidrocentrală nu suportă aceleași cheltuieli cu combustibilul și emisiile ca o centrală pe cărbune sau pe gaze.
Din perspectiva distribuirii beneficiilor către consumatori, această concurență poate fi considerată inechitabilă: producătorul ieftin beneficiază de prețul ridicat, în timp ce consumatorul nu beneficiază automat de costul său redus. Producătorul hidro sau nuclear, separat într-o companie independentă, are interesul să valorifice prețul marginal ridicat. Producătorul termo are nevoie de un preț suficient pentru a-și acoperi costurile. Consumatorul ajunge să plătească un preț influențat de sursa scumpă, chiar dacă o parte importantă a electricității provine din surse ieftine.
Potrivit analizei, costurile de producție au fost organizate separat, dar s-a păstrat un mecanism care poate uniformiza prețurile de vânzare la nivelul ofertei marginale scumpe. Diferența dintre cost și preț devine venit pentru producător, fără să se transforme obligatoriu într-un avantaj pentru economie. Problema României este că avantajul energiei ieftine poate rămâne în profitul producătorilor, în timp ce prețul energiei scumpe ajunge în facturile consumatorilor.
Fragmentarea sistemului energetic a produs și un alt efect mai puțin discutat. Fiecare companie își optimizează propriul profit, planul de investiții și strategia comercială. Dispare însă perspectiva optimizării întregului sistem energetic național. În locul unei planificări integrate apare o sumă de interese comerciale, de cele mai multe ori divergente.
Această concurență se desfășoară prin mecanismul european al ordinului de merit. În fiecare oră, energia este ofertată în funcție de costurile marginale de producție. Hidrocentralele și centralele nucleare, având costuri reduse, intră primele în piață. Centralele pe gaze și cele pe cărbune intră ultimele, când consumul o impune. Problema apare în modul în care se formează prețul: nu fiecare producător este plătit în funcție de propriul cost, ci toți sunt remunerați la prețul ultimei centrale necesare pentru acoperirea cererii. Dacă această ultimă centrală este una pe gaze, cu un cost ridicat, atunci și parcurile fotovoltaice, hidrocentralele și centralele nucleare sunt plătite la același preț, deși costurile lor reale sunt de câteva ori mai mici.
Întrebarea fundamentală nu este dacă piața trebuie să existe, ci dacă arhitectura creată în urmă cu peste două decenii a servit interesul public sau dacă produce efecte secundare neanticipate la momentul reformei. După aproape un sfert de secol, bilanțul merită făcut fără dogme ideologice. România dispune de una dintre cele mai diversificate structuri de producție a energiei din Europa – hidroenergie, energie nucleară, gaze naturale, cărbune, eolian și solar. Cu toate acestea, avantajul competitiv al acestei diversități este diminuat de un model al organizării societăților pe forme de energie, unic în lume, și de ordinul de merit, aspect care trage prețul în sus.
În opinia președintelui AEI, nu liberalizarea pieței în sine a fost cea mai mare greșeală a reformei energetice de la începutul anilor 2000, ci faptul că România a confundat concurența cu fragmentarea și optimizarea costurilor prin mix energetic echilibrat cu ordinul de merit.
