CEDO a respins definitiv cererile a cinci judecători români privind plata integrală a drepturilor salariale
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins, în unanimitate, cererile formulate de cinci judecători și foști judecători români care reclamau că hotărârile judecătorești prin care statul fusese obligat să le plătească diferențe de remunerație considerate discriminatorii nu au fost executate integral. Decizia de Cameră din 13 octombrie 2026, pronunțată în cauza Pușcașu și alții împotriva României, de un complet de șapte judecători, este definitivă.
Reclamanții au obținut hotărâri prin care Ministerul Justiției și instanțele la care și-au exercitat funcția erau obligate să le acorde beneficii financiare. Potrivit susținerilor lor, ar mai fi trebuit să primească sumele de 60.000 EUR, 30.000 EUR, 107.454 EUR, 571.891,74 EUR și, respectiv, 381.868,12 EUR.
Eșalonări succesive și contextul bugetar
Între 2006 și 2009, magistrații au inițiat numeroase acțiuni menite să constate o discriminare salarială față de alte categorii de magistrați sau funcționari cu un regim de remunerare mai avantajos. Instanțele au constatat în general diferențe nejustificate de remunerare și au acordat drepturile sau despăgubirile solicitate. Din cauza valorii ridicate a sumelor, Guvernul a adoptat începând din 2009 mai multe acte normative pentru eșalonarea plății, iar sumele datorate în baza hotărârilor din 2006-2010 au fost achitate în tranșe anuale între 2008 și 2015.
În perioada 2016-2021 a apărut un nou val de litigii privind interpretarea hotărârilor din 2006-2010 și stabilirea veniturilor magistraților în noul cadru legislativ. Curtea Constituțională a decis în 2016 că nivelul maxim al salariului de bază trebuie să includă și drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a explicat în 2018 că egalizarea la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar.
După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 au apărut noi litigii salariale între magistrați și Ministerul Justiției, precum și instanțele la care aceștia lucrau, privind extinderea beneficiilor recunoscute anterior altor magistrați sau funcționari publici. S-au adăugat cereri de executare silită și acțiuni privind penalitățile de întârziere. Guvernul a continuat să adopte anual dispoziții de eșalonare, iar în 2023 a decis ca plata scadențelor neplătite să fie eșalonată pe cinci ani, începând cu 2024. În 2025, în condițiile în care deficitul public ajunsese la 9,3% din PIB, o ordonanță de urgență a amânat până în 2026 scadențele care ar fi trebuit achitate în 2025.
Argumentele Curții
Curtea a reamintit că nu are rolul de a se substitui instanțelor interne și că interpretarea legislației naționale revine în primul rând autorităților naționale. Ea a observat însă că jurisprudența constituțională și cea a Înaltei Curți au contribuit la reconfigurarea cadrului juridic aplicabil remunerației judecătorilor, iar atunci când judecătorii naționali s-au pronunțat asupra unor componente ale propriei remunerații, participarea lor era susceptibilă să genereze un conflict de interese. În plus, instanțele par să își fi depășit rolul tradițional de interpretare și aplicare a legii, ceea ce putea crea impresia unui conflict interinstituțional între puterea judecătorească și cele legislativă și executivă.
Curtea a reiterat că statul nu poate invoca lipsa fondurilor pentru a justifica neexecutarea unei datorii stabilite printr-o hotărâre judecătorească, dar a considerat că speța privește circumstanțe excepționale și constrângeri economice și bugetare gestionate într-o conjunctură dificilă. Măsurile de eșalonare, reeșalonare și amânare au fost decise prin acte normative previzibile, cu obiective de interes general, iar autoritățile au pus în aplicare o serie de ajustări succesive care au permis executarea progresivă a hotărârilor, în paralel cu o politică de redresare pe termen lung a finanțelor publice.
Curtea a subliniat că sumele restante solicitate sunt substanțiale, însă veniturile lunare ale reclamanților sunt cu mult mai mari decât salariul sau pensia medie din România și depășesc chiar indemnizațiile primite de cele mai înalte autorități ale statului. Prin urmare, reclamanții nu fac parte dintr-un grup vulnerabil și nu au demonstrat că neexecutarea integrală le-a impus o sarcină individuală excesivă. În unanimitate, Curtea a declarat cererile inadmisibile.
