Fermierii și marile corporații: un echilibru de putere doar aparent
Un Eurobarometru recent indică faptul că 95% dintre europeni consideră agricultura și zonele rurale importante pentru viitorul Europei. Acest consens aproape unanim sugerează greutatea pe care sectorul agricol o are în societate. Dacă acceptăm această importanță, următoarea întrebare este ce trebuie schimbat pentru ca agricultura să fie mai solidă.
Este nevoie să privim nu doar resursele, ci și dezechilibrele de forțe construite în jurul agriculturii: între greutatea reală a sectorului și felul în care este tratat economic, între fermier și actorii mari cu care negociază, între specificul fermei și logica instituțiilor care o finanțează.
Dincolo de contribuția la PIB
Agricultura este privită, de regulă, ca orice altă industrie. Însă ea trebuie înțeleasă și ca un sector social. Contribuția sa la PIB este de aproximativ 5%, dar aproape 20% din populație are venituri, proprietăți și perspective legate direct sau indirect de agricultură. Ponderea reală în societate este mult mai mare decât sugerează simpla contribuție la PIB.
Dezechilibrul de putere dintre fermieri și corporații
Din punct de vedere juridic, un fermier organizat ca PFA sau SRL și o companie mare sunt doi profesioniști, două entități economice egale. În practică însă, un fermier cu 5, 10 sau 500 de hectare ajunge la masa negocierii cu o organizație care are departamente juridice, financiare și comerciale, proceduri internaționale și oameni care negociază astfel de contracte zilnic.
Profesionalismul agricol nu înseamnă automat sofisticare juridică sau financiară. Faptul că două părți au aceeași formă juridică nu înseamnă că au și aceeași putere de negociere. Un fermier poate semna un contract de vânzare a cerealelor cu o companie multinațională și, în caz de dispută, poate ajunge într-un mecanism de arbitraj internațional precum GAFTA, specializat în comerțul cu cereale. Pentru compania mare, acesta este un teren cunoscut; pentru fermier, poate fi un univers complet diferit.
Răspunsul că „au fost doi profesioniști care au semnat un contract” descrie forma juridică, dar nu raportul real dintre părți. Fermierul nu trebuie eliberat de responsabilitate, dimpotrivă, are nevoie de pregătire financiară, juridică și comercială mai bună. Dar chiar și un fermier foarte bun nu va avea întotdeauna infrastructura unei mari corporații.
Profesionist sau consumator?
În fața unui contract de vânzare a cerealelor, de achiziție de inputuri sau de finanțare, fermierul se află mult mai aproape de poziția unui consumator decât de cea a unui partener de negociere egal. Ca orice consumator, semnează contracte-cadru redactate de cealaltă parte, într-un domeniu care nu este al lui.
Răspunsul corect este că fermierul este ambele: profesionist când lucrează pământul și conduce ferma, consumator când se află în fața unui contract pe care nu îl poate negocia și ale cărui riscuri nu le poate evalua pe deplin. Iar acolo unde este consumator, ar trebui să beneficieze de un cadru de sprijin similar protecției consumatorilor.
Care este diferența dintre consumatorul casnic care semnează un contract cu furnizorul de energie și cei aproape 20% din populație care depind de contracte de vânzare a cerealelor cu comercianți internaționali? Ambii sunt vulnerabili în fața aceluiași dezechilibru de informație și putere.
Necesitatea unui cadru de reglementare
Situația actuală arată o nevoie clară de reglementare în relația fermier–companii, care poate completa directivele existente privind practicile de pe lanțul agroalimentar. Este necesară o standardizare bazată pe contracte-tip pentru vânzarea recoltelor, achiziția de inputuri și creditare, cu reguli clare și transparență sporită.
Merită discutată și ideea unui mecanism de protecție inspirat din protecția consumatorului, precum și a unor proceduri de soluționare a disputelor adaptate la capacitatea reală a fiecărei părți. Aceasta este dezbaterea care ar trebui să aibă loc între fermieri, companii, finanțatori, Guvern, Parlament și autoritățile relevante.
Acolo unde diferența de putere nu poate fi corectată doar prin cunoaștere și bune practici, este nevoie de un cadru care să recunoască această diferență și să-i limiteze efectele. Nu vom elimina toate dezechilibrele, dar putem înceta să le considerăm normale doar pentru că „a semnat contractul”. Pentru un sector cu o asemenea greutate economică și socială, reechilibrarea acestor relații trebuie să devină o prioritate de politică publică.
