Cât mai poate susține România tranziția verde?
În 2018, Uniunea Europeană a inițiat „Pactul Verde European” ca o reacție strategică la schimbările climatice, având rolul de a redefini cadrul economic. Pentru România, acest pact s-a conturat ca o oportunitate de modernizare, dar și ca o provocare majoră. Într-o analiză publicată în 2020, am evidențiat această dualitate, subliniind faptul că succesul acestei inițiative depinde în mare măsură de capacitatea economiilor europene de a suporta costurile tranziției fără a compromite competitivitatea. Am abordat riscul ca ritmul rapid al politicilor climatice să depășească realitățile economice, în special pentru statele cu un nivel de dezvoltare industrială și tehnologică sub media europeană.
Realitate actuală
Acum, câțiva ani mai târziu, această tensiune nu mai rămâne o ipoteză, ci se transformă în realitatea ce conturează agenda europeană. O scrisoare semnată de mai mulți lideri europeni, inclusiv de reprezentanți ai României, a fost transmisă pe 18 martie 2026 lui António Costa, președintele Consiliului European și Ursulei von der Leyen, președintele Comisiei Europene, semnalând o schimbare importantă de ton. Aceasta nu contestă obiectivele climatice, însă atrage atenția asupra riscurilor majore aduse de cadrul politic actual, în special de sistemul ETS și de nivelul crescut al prețurilor la energie, considerându-le un „risc existențial pentru sectoarele industriale strategice europene”. Această formulare scoate la iveală o realitate evidentă: tranziția verde nu poate fi evaluată doar prin prisma obiectivelor climatice, ci trebuie integrată într-un context mai amplu, ce cuprinde competitivitatea economică și securitatea energetică.
Impactul asupra economiei românești
În contextul specific al economiei românești, efectele acestor evoluții sunt agravate de particularitățile sale. Industriile energointensive rămân esențiale, iar procesul de modernizare industrială este departe de a fi finalizat. Capacitatea țării de a suporta costurile suplimentare generate de tranziția verde este limitată comparativ cu statele din vestul Europei, iar creșterea prețurilor la energie din ultimii ani a influențat direct costurile de producție. De asemenea, sistemul ETS a accentuat aceste presiuni economice. În absența unor soluții tehnologice mature pentru decarbonizarea industriilor grele, companiile românești se confruntă cu o dilemă acută: să investească masiv pentru a se conforma sau să își sacrifice competitivitatea. În acest cadru, solicitările la nivel european de revizuire a ETS, de extindere a alocărilor gratuite și de temperare a rapidității tranziției devin nu doar legitime, ci absolut esențiale pentru economiile ca cea românească.
Context geopolitic
În această atmosferă tensionată, aspectele geopolitice s-au impus în discuțiile legate de energia europeană. Tensiunile din Orientul Mijlociu nu mai sunt un fundal îndepărtat, ci un element activ care influențează direct piețele energetice europene. Regiunea este crucială pentru transportul global de petrol și gaze, iar riscurile sunt evidente. Perturbările în Strâmtoarea Hormuz sau în zona Mării Roșii pot duce rapid la creșteri de prețuri, în timp ce instabilitatea din zona canalului Suez a condus deja la redirecționarea unor fluxuri comerciale, având un impact direct asupra costurilor logistice. Uniunea Europeană se confruntă cu aceste dezvoltări în momente de vulnerabilitate strategică, mai ales după reducerea dependenței de gazul rusesc și reorientarea către surse alternative, inclusiv LNG din zone mai îndepărtate. Această diversificare a adus cu sine îmbunătățiri, dar a crescut expunerea la volatilitatea globală.
Vulnerabilități naționale și soluții necesare
România ressimte aceste efecte indirect, dar inevitabil. Chiar dacă dispune de resurse proprii și de un mix energetic relativ echilibrat, piața națională este profund interconectată cu cea europeană, iar orice șoc extern se propaga în economia locală. Presiunea generată de ETS și costurile tranziției verzi sunt amplificate de factori geopolitici ce nu pot fi controlați la nivel național sau european. De asemenea, incertitudinea globală influențează deciziile de investiții, inclusiv în proiecte strategice precum cele din Marea Neagră sau din sectorul energiei regenerabile, unde predictibilitatea este esențială.
Recalibrarea tranziției verzi
Privind retrospectiv, analiza din 2020 ridica o întrebare majoră: va reuși Pactul Verde European să fie implementat fără a submina competitivitatea economică a statelor membre? Astăzi, această întrebare nu mai este teoretică. Liderii europeni recunosc acum că traiectoria actuală a ETS până în 2034 este „prea abruptă și excesiv de ambițioasă”, iar costurile tranziției au crescut considerabil în contextul inflației și crizelor energetice. În plus, tehnologiile necesare pentru decarbonizarea completă a industriei nu sunt încă suficient de avansate pentru a susține obiectivele inițiale fără a genera costuri economice majore. Această realitate confirmă că riscurile discutate anterior nu sunt doar ipotetice, ci structurale.
Echilibrul necesar pentru România
Mesajul care se conturează la nivel european nu reflectă dorința de abandonare a tranziției verzi, ci nevoia de recalibrare. Conceptul central presupune corelarea obiectivelor climatice cu menținerea unei baze industriale solide și competitive. Pentru România, găsirea acestui echilibru este crucială, deoarece o tranziție prea rapidă poate afecta sectoare economice esențiale, în timp ce o întârziere excesivă ar putea limita accesul la finanțare europeană și încetini modernizarea energetică.
Direcții de acțiune
În acest context, România are nevoie de decizii ferme și rapide. O primă acțiune ar trebui să fie accelerarea producției interne de energie la scară mare, ceea ce ar avea un impact direct asupra prețurilor. Exploatarea gazelor din Marea Neagră, dezvoltarea proiectelor nucleare și extinderea capacităților regenerabile nu sunt doar opțiuni, ci necesități esențiale pentru stabilitatea economică. Investițiile în soluții de stocare a energiei curate devin prioritare pentru echilibrarea rețelei și pentru utilizarea eficientă a energiei produse intermitent. În plus, comunitățile energetice emergente se conturează ca un pilon complementat al acestei tranziții, facilitând colaborarea între cetățeni, autorități locale și întreprinderi pentru o gestionare sustenabilă a energiei.
Protejarea industriei românești
Paralel cu acestea, este imperativă o protecție activă a industriei naționale în cadrul negocierilor europene. România trebuie să susțină ajustarea sistemului ETS astfel încât industriile energointensive să beneficieze de o tranziție realizabilă, nu una ce le-ar putea împinge în afara pieței. Aceasta implică menținerea alocărilor gratuite, implementarea mecanismelor de compensare pentru costurile indirecte și utilizarea eficientă a fondurilor europene pentru modernizarea tehnologică. O astfel de strategie trebuie să fie susținută prin alianțe cu state cu interese similare și printr-o abordare proactivă în dialogul cu Comisia Europeană.
Concluzie
În esență, aceste două direcții sunt interconectate. Fără creșterea producției interne, România își va menține vulnerabilitățile la șocuri externe. Fără protecția industriei, costurile tranziției ar putea ajunge la un nivel insuportabil din punct de vedere economic. „Pactul Verde European” nu mai poate fi evaluat în condițiile inițiale, caracterizate prin optimism, ci trebuie recunoscut ca un proces de adaptare continuă, influențat de evoluțiile economice și geopolitice.
În considerarea tuturor acestor aspecte, întrebarea nu mai este dacă tranziția verde este necesară, ci dacă poate fi realizată într-un mod ce să nu submineze baza economică fundamentală. Răspunsul pentru România depinde de abilitatea de a transforma presiunile actuale într-o strategie clară, pragmatică și relevantă în fața provocărilor actuale.
Alexandra Diala este Doctor în Economie al Academiei Române, având o teză dedicată poziționării României în contextul Strategiei Energetice Europene. După o experiență profesională valoroasă în cadrul Parlamentului European, Alexandra Diala își aduce contribuția în sectorul energetic de mai bine de 12 ani. În 2014, a fost consilier al Ministrului Delegat pentru Energie, continuându-și cariera ca director executiv al Asociației Române pentru Promovarea Eficienței Energetice (ARPEE).
